Poluatorul plătește este un principiu de mediu recunoscut: persoana, grupul sau entitatea care produce un impact negativ trebuie să își asume prevenirea, reducerea sau repararea lui. Sună instituțional, dar se aplică și la un ambalaj aruncat pe jos. Poluarea nu dispare. Cineva o suportă.
Ce se întâmplă, de fapt, cu un gest „mic”?
Un ambalaj aruncat pe jos pare un gest fără urmări. Nu costă nimic, nu deranjează pe nimeni, se pierde repede din vedere. Cel puțin așa pare.
În realitate, după acel gest urmează un lanț simplu, dar rareori observat:
- locul devine mai murdar;
- altcineva crede că poate face la fel;
- vântul duce ambalajul mai departe;
- poate ajunge în apă sau în sol;
- un animal se poate răni;
- cineva trebuie să curețe;
- comunitatea plătește;
- natura suportă.
Un exemplu concret: cineva bea apă sau suc și lasă sticla pe malul unei ape. Peste câteva ore, vântul o împinge. Ajunge în apă. Plutește, se lovește de pietre, se rupe în bucăți. Bucățile mici sunt greu de adunat, iar unele pot fi înghițite de animale. Persoana care a lăsat sticla a plecat de mult, dar efectul a rămas.
Principiul „Poluatorul plătește”, pe scurt
Important de reținut: acest principiu nu este despre pedeapsă. Este despre un fapt simplu: nepăsarea are costuri, chiar dacă ele nu sunt vizibile imediat sau nu sunt suportate direct de cel care a produs problema. În Uniunea Europeană, „poluatorul plătește” este unul dintre principiile generale ale politicii de mediu, alături de prevenire și precauție (vezi fișa Parlamentului European).
Cine plătește, de fapt?
Uneori, cel care a produs problema nu plătește direct. Dacă cineva aruncă gunoi într-un parc, poate nu primește nicio amendă. Dar costul tot există, doar că e transferat altcuiva:
- angajați care trebuie să curețe;
- bani publici folosiți pentru reparații;
- spațiu mai urât pentru toți;
- plante și animale afectate;
- risc de poluare;
- oameni care nu se mai simt bine acolo.
Dacă cineva strică mobilier într-un spațiu comun, următorii îl folosesc deteriorat. Dacă cineva face zgomot excesiv, alții nu se pot odihni. Dacă cineva aruncă ulei, baterii sau electronice unde nu trebuie, efectele pot ajunge în apă, sol sau aer. Costul există chiar și când nu îl vezi pe loc.
Poluarea e mai mult decât credem
Când auzim cuvântul „poluare”, ne gândim de obicei la fum negru pe cer sau la fabrici. Dar poluarea poate fi mult mai aproape de viața noastră de zi cu zi:
- plastic lăsat în natură;
- resturi alimentare aruncate aiurea;
- baterii puse la gunoiul normal;
- ulei aruncat la chiuvetă;
- haine aruncate în cantități mari;
- electronice abandonate;
- zgomot excesiv;
- lumini puternice care deranjează;
- substanțe folosite incorect;
- deșeuri amestecate;
- spații comune deteriorate.
Unele forme de poluare sunt vizibile. Altele lucrează încet, în timp. De aceea, principiul „poluatorul plătește” nu este doar despre fabrici, este și despre comportamente de zi cu zi, ale fiecăruia dintre noi.
Ce înseamnă, concret, că poluatorul plătește?
Nu înseamnă doar bani. A plăti pentru impactul propriu poate însemna:
- să strângi ce ai aruncat;
- să cureți ce ai murdărit;
- să repari ce ai stricat;
- să duci deșeurile speciale unde trebuie;
- să alegi o variantă mai puțin poluantă;
- să reduci consumul inutil;
- să îți schimbi obiceiul;
- să participi la refacerea unui loc afectat;
- să accepți că impactul tău nu trebuie suportat de alții.
De fapt, cea mai bună „plată” este să previi, să nu produci problema de la bun început.
Responsabilitatea în gașcă
Uneori e greu să fii singurul care zice „Hai să strângem.” Dar exact acest gest poate schimba atmosfera unei ieșiri. Așa arată, la scara unei ieșiri cu prietenii, ideea că poluatorul plătește: nu ca reproș, ci ca obicei de grup.
Responsabilitatea colectivă poate arăta simplu:
- cineva aduce o pungă pentru deșeuri;
- fiecare își strânge ambalajele;
- nu se lasă mizerie pe bancă, în iarbă sau pe plajă;
- nu se strică obiecte „de distracție”;
- nu se face zgomot unde deranjează;
- dacă se murdărește ceva, se curăță;
- dacă s-a greșit, se repară.
Nu e nevoie să transformi o ieșire într-o lecție de morală. E suficient să nu lași locul mai prost decât l-ai găsit.
Ce rămâne după mine?
Înainte să pleci dintr-un loc, uită-te în jur și întreabă-te: ce rămâne după mine?
Dacă rămâne gunoi, zgomot, deteriorare sau disconfort, costul nu dispare, îl va suporta altcineva. Dacă rămâne curat, sigur și ok pentru următorii, ai întrerupt lanțul nepăsării.
Ce poți face azi, concret:
- nu arunca deșeuri pe jos;
- ține la tine ambalajele până găsești un coș;
- du bateriile și electronicele în puncte speciale;
- nu arunca ulei sau substanțe la întâmplare;
- folosește mai puține produse de unică folosință;
- ai grijă de spațiile comune;
- repară sau anunță dacă ai deteriorat ceva;
- spune în gașcă: „Luăm și gunoiul, da?”;
- nu lăsa altora munca de curățare.
Responsabilitatea nu este un discurs. Este ce faci când ai putea să pleci fără să te vadă nimeni.
Exersează asta la un centru TOO
Dacă ai între 14 și 29 de ani, poți veni gratuit la activitățile din programul Dezvoltare sustenabilă, la un centru TOO din Pitești, Balș, Alba Iulia sau Târgoviște. Citește și Tot ce arunci a fost cândva o resursă.
Articol realizat în cadrul campaniei de informare cu privire la Dezvoltarea Durabilă, derulată de Oportunități Ocupare Tineri (TOO), cofinanțată de Uniunea Europeană.